Dispariția liderului iranian
Dispariția lui Ali Khamenei reprezintă o soluție care poate părea simplă, dar care se confruntă cu o problemă structurală extrem de complexă. Regimul iranian, aflat la putere timp de 47 de ani, s-a transformat dintr-o teocrație într-o combinație de autocrație și cleptocrație. Acesta are o bază socială economic dependentă de sistem, alături de segmente semnificative care participă activ la represiunea din țară.
Infrastructura de putere a regimului nu se va disipa odată cu dispariția liderului simbolic.
Soluție aparent oportună
Moartea ayatollahului Khamenei a provocat atât manifestații de bucurie la Teheran, cât și mobilizări masive pro-regim, generând o competiție internă pentru putere în rândul structurilor rămase la conducere.
Oficiali israelieni au indicat că o operațiune militară ar fi fost anticipată pentru a profita de o fereastră de oportunitate, în momentul în care mai mulți lideri de rang înalt iranieni erau adunați într-un singur loc.
De asemenea, președintele american, Donald Trump, a adus în discuție „modelul Venezuela”, sugerând că ar avea deja în minte un succesor, similar cu ceea ce a făcut în cazul lui Nicolás Maduro, când a semnalat-o pe vicepreședinta Delcy Rodríguez ca pe un interlocutor preferat.
Întrebat despre un posibil nume, Trump a evitat să ofere detalii precise cu privire la cine ar putea prelua rolul de lider în cazul Iranului.
Teheranul va fi nevoit să anunțe în curând un plan de succesiune. Iranul, însă, este mult mai complex și mai greu de influențat decât Venezuela.
În cei 47 de ani de existență, teocrația iraniană s-a transformat într-o autocrație. Multe dintre cele peste 90 de milioane de locuitori depind de regim, iar o minoritate semnificativă are un istoric de violență, fiind implicată în reprimarea disidenței.
După prăbușirea regimului Assad în Siria la sfârșitul anului 2024, forțele de securitate erau dezmembrate, iar economia se găsea în ruină. În contrast, forțele iraniene rămân active, recent ocupându-se de reprimarea brutală a revoltei din ianuarie.
Aceasta face ca, conform analistilor, SUA și Israel să fie de acord că eliminarea vârfului regimului iranian le va conferi o poziție mult mai favorabilă în istoric.
Pe lângă Khamenei, în atacuri au fost eliminați și ministrul Apărării, Aziz Nasirzadeh, șeful Consiliului Suprem de Securitate Ali Shamkhani, precum și comandantul Corpului Gardienilor Revoluției Islamice, Mohammad Pakpour.
Aceasta constituie o elită de securitate recent reformată, având în vedere pierderile anterioare suferite de conducerea iraniană.
Cine preia puterea?
Istoria nu oferă multe exemple în care campaniile aeriene să fi reușit să răstoarne regimuri și să impună conduceri favorabile intervenienților.
Este foarte probabil ca liderii radicali din Iran să se grăbească să ocupe vidul de putere pentru a asigura propria supraviețuire, temându-se că ar putea fi următorii pe lista țintelor pentru SUA și Israel. Această temere, însă, nu a dus niciodată la o lipsă de candidați.
Este posibilă o formare de consens, conform căruia pentru a rezista, autocrația ar trebui să facă pace cu SUA și și cu vecinii săi, simulând o moderare temporară. Totuși, un astfel de gest ar putea să fie perceput ca o slăbiciune, concept pe care Teheranul îl evită cu intensitate.
În prezent, nu pare să existe un guvern alternativ pregătit de Donald Trump pentru a fi avansat.
Reza Pahlavi, moștenitorul șahului detronat, nu poate să revină în Teheran fără a se expune furiei Gărzilor Revoluționare.
Conform observatorilor politici din Orientul Mijlociu, nu mai există o opoziție coerentă în Iran. În acest context, poate că, la fel ca în Caracas, soluția pentru conducerea țării va veni din rândurile regimului rămas.
Până acum, Iranul a desemnat un consiliu interimar pentru a gestiona țara după moartea liderului suprem. Acest consiliu este compus din ayatollahul Alireza Arafi, președintele Masoud Pezeshkian și șeful sistemului judiciar, Gholam-Hossein Mohseni-Eje’i.
Arafi este un cleric mai puțin cunoscut, având funcții în structurile de stat și fiind un apropiat al lui Khamenei. În prezent, el ocupă funcția de vicepreședinte al Adunării Experților și a fost membru al Consiliului Gardienilor, responsabil cu verificarea candidaților la alegeri.
În plus, noul comandant al Gărzilor Revoluționare din Iran, Ahmad Vahidi, care l-a înlocuit pe Mohammad Pakpour, este acuzat de implicare într-un atac terorist și a fost sancționat atât de SUA, cât și de UE.
Riscul imploziei
Erorile lui Khamenei au simplificat misiunea SUA și Israel în acest context. Reprimarea violentă implementată de el, alături de gestionarea deficitară a economiei, au condus la un apetit crescut pentru schimbare și dorința de libertate și prosperitate în rândul iranienilor.
Mai mult, ordinele lui Khamenei de a răspunde cu violență la atacurile americane și israeliene au provocat nemulțumiri în rândul națiunilor regionale, inclusiv vecini care, în mod inițial, ceruseră Washingtonului să evite atacurile, dar acum se văd confruntați cu rachetele iraniene.
În aceste condiții, Iranul continuă să se izoleze, fără să manifeste semne de oprire.
Un pericol major acum este fragmentarea. Există riscul ca nicio facțiune să nu se impună, generând violență și dezintegrare, ceea ce ar duce la o prăbușire și la un vid de putere care ar destabiliza nu doar țara, ci toată regiunea.
Atenția limitată a lui Trump și aversiunea față de conflictele militare de lungă durată amplifică acest risc. Președintele american nu dispune de capital politic intern și nu a pregătit alegătorii pentru un război.
Casa Albă s-a concentrat pe obiective limitate, pe care le-ar putea transforma în capital politic ulterior. Trump a declarat că programul nuclear iranian a suferit o lovitură semnificativă, susținând acest lucru imediat după atac.
Inițial, Trump nu a afirmat clar că scopul său este schimbarea regimului, ci doar a sprijinit-o indirect. El ar putea proclama victoria în momentul pe care îl consideră oportun, fără a se îngrijora de consecințele pentru viitorul Iranului.
Tehnologia avansată, informațiile și puterea militară de care dispun SUA și Israel le permit să propună o soluție aparent simplă la o problemă care durează de decenii. Această abordare, însă, nu a rezolvat complexitățile profunde ale Iranului, care continuă să fie un stat problematic în contextul relațiilor cu America de mai bine de cinci decenii.
No Comment! Be the first one.