În numeroase țări musulmane izbucnesc proteste; romanul este acuzat că îl insultă pe profetul Mahomed. Miza controversei devine un episod ficțional inspirat dintr-o tradiție disputată a islamului timpuriu, cunoscută în istoriografia occidentală drept „episodul versetelor satanice”. Relatată în cronici medievale precum cele ale lui al-Tabari și Ibn Ishaq, dar respinsă de majoritatea teologilor musulmani, tradiția susține că profetul ar fi rostit temporar versete care păreau să legitimeze trei divinități feminine pre-islamice – al-Lat, al-Uzza și Manat – înainte de a le retracta, afirmând că fuseseră sugerate de Satana.
În roman, scena apare într-o secvență onirică, filtrată prin personajul Gibreel, asociat cu Arhanghelul Gabriel. Pentru mulți credincioși, această ficționalizare echivalează cu o atingere adusă sursei revelației însăși. Indignarea nu mai e literară. Devine politică.
Interdicțiile se extind rapid: The Satanic Verses este scos în afara legii în numeroase țări cu populații musulmane semnificative – India, Iran, Pakistan, Bangladesh, Sudan, Africa de Sud, Sri Lanka, Kenya, Thailanda, Tanzania, Indonezia, Singapore, Venezuela și altele, ajungându-se la aproximativ douăzeci de interdicții oficiale în total. Cartea devine un obiect de cenzură statală.
În încercarea de a tempera tensiunile, în ianuarie 1989, Salman Rushdie publică în The Observer un articol în care afirmă că Mahomed este „unul dintre marile genii ale istoriei lumii” și subliniază că romanul său explorează teme precum migrația, identitatea și transformarea culturală – încercând să clarifice intențiile literare în mijlocul controverselor.
Momentul decisiv vine la 14 februarie 1989. La Radio Teheran este citită o fatwa care cere execuția lui Salman Rushdie. Decretul religios este rostit de ayatollahul Ruhollah Khomeini, liderul suprem al Iranului, care califică romanul drept „blasfemie împotriva Islamului” și cheamă credincioșii să acționeze. Această fatwa provoacă o criză diplomatică majoră: Regatul Unit rupe relațiile diplomatice cu Iranul, iar Rushdie este plasat sub protecția permanentă a poliției britanice în urma amenințărilor la adresa vieții sale. Organizarea şi susținerea oferirii de recompense pentru uciderea lui Rushdie de către diverse fundații religioase iraniene vor intensifica și mai mult conflictul internațional.
În 1990, Rushdie publică eseul In Good Faith prin care încearcă să-și exprime respectul față de Islam și să clarifice intențiile romanului. Iranul nu retrage fatwa, iar în 1999 o fundație religioasă iraniană anunță o recompensă de 2,8 milioane de dolari pentru uciderea scriitorului. În mod tradițional, o fatwa își pierde autoritatea odată cu moartea celui care o emite. În cazul Rushdie însă, decretul rămâne în vigoare și după decesul ayatollahului Khomeini, fiind reafirmat periodic de lideri religioși iranieni.
Reacțiile lumii culturale sunt pe măsura gravității situației. The New York Times publică o serie de mesaje de solidaritate din partea unor scriitori de renume internațional. Printre acestea se numără și cel al lui Umberto Eco, care îi transmite lui Rushdie: „Rămâneți fidel convingerilor dumneavoastră. Încercați să vă protejați. O sentință la moarte este o cronică literară destul de aspră”. Alți autori, precum Czesław Miłosz, Ralph Ellison sau Anita Desai, subliniază importanța libertății de expresie și pericolul reprezentat de intimidarea violentă a creatorilor.
În lumea arabă și musulmană, numeroși intelectuali – între care Adonis, Mahmoud Darwish, Amin Maalouf și Naguib Mahfouz – condamnă fatwa, insistând că ideile trebuie combătute prin alte idei, nu prin violență. Mahfouz, el însuși victima unui atac cu cuțitul în 1994, afirmă că terorismul îndreptat împotriva lui Rushdie este „nejustificabil și trebuie condamnat fără echivoc”.
În anii care urmează, violențele continuă. Librării sunt incendiate, iar persoane implicate în traducerea sau publicarea romanului devin ținte. Traducătorul japonez Hitoshi Igarashi este ucis, editorul norvegian William Nygaard este împușcat și supraviețuiește cu greu, iar un bărbat care pregătește o bombă pentru a-l ucide pe Rushdie moare într-o explozie accidentală într-un hotel din Londra, fiind ulterior comemorat în Iran drept „martir”.
Deși în 1998 guvernul iranian condus de Mohammad Khatami anunță că nu sprijină acțiuni de asasinare, fatwa nu este revocată niciodată. Lideri religioși precum ayatollahul Ali Khamenei o reafirmă periodic, iar fundații religioase continuă să majoreze recompensa pentru uciderea scriitorului. Rushdie glumește amar că, în fiecare 14 februarie, primește „o felicitare fără umor” din Iran – un memento că sentința nu este uitată.
Serviciile secrete britanice și FBI îi asigură protecția în Marea Britanie și în Statele Unite, unde se stabilește. În timp, Rushdie trăiește la New York fără escortă permanentă. În paralel, își reia viața publică: apare pe scenă la un concert U2 în 1993, publică volumul memorialistic Joseph Anton și participă la evenimente literare, deși uneori își anulează aparițiile din cauza amenințărilor. În 2012, prezența sa la Festivalul Literar de la Jaipur este anulată în ultimul moment, iar o intervenție video este blocată de autorități.
În 2010, Anwar al-Awlaki publică în revista Inspire o listă de ținte Al-Qaeda, incluzându-l pe Rushdie alături de alte persoane acuzate că au insultat Islamul: Ayaan Hirsi Ali, caricaturistul Lars Vilks și trei angajați ai Jyllands-Posten: Kurt Westergaard, Carsten Juste și Flemming Rose. Lista este ulterior extinsă pentru a-l include pe Stéphane „Charb” Charbonnier, ucis într-un atac terorist asupra redacției Charlie Hebdo din Paris, împreună cu alte 11 persoane. După atac, Al-Qaeda cere noi asasinate.
Rushdie își exprimă sprijinul pentru Charlie Hebdo, declarând: „Sunt alături de Charlie Hebdo, așa cum trebuie să fim cu toții, pentru a apăra arta satirei, care a fost întotdeauna o forță a libertății și împotriva tiraniei, necinstei și prostiei… totalitarismul religios a provocat o mutație mortală în inima Islamului și vedem consecințele tragice la Paris”.
În 2022, amenințarea se materializează din nou. Pe 12 august, înainte de a susține o conferință la un târg de carte în statul New York, Rushdie e atacat de Hadi Matar, care îl înjunghie de mai multe ori. Scriitorul supraviețuiește, dar rămâne cu sechele grave: pierde vederea la un ochi și mobilitatea unei mâini.
Matar declară ulterior că este motivat de convingerea că Rushdie „atacă islamul”, că nu a citit integral romanul și că îl admiră pe Khomeini. Autoritățile americane invocă posibile simpatii pentru Hezbollah, însă procesul se concentrează pe acuzațiile de tentativă de omor și agresiune. În 2025, Matar este găsit vinovat și condamnat la 25 de ani de închisoare Rushdie transformă experiența atacului în volumul memorialistic Knife, publicat în 2024, în care explorează trauma, frica, reziliența și relația dintre violență și libertatea de creație. Cartea devine rapid bestseller, iar scriitorul continuă să vorbească public despre importanța libertății de expresie și despre pericolul fundamentalismului.
La peste trei decenii de la apariția romanului, cazul Rushdie rămâne un simbol al conflictului dintre libertatea artistică și intoleranța religioasă, dintre dreptul la critică și tentația cenzurii. Povestea sa arată cât de fragilă devine libertatea când este contestată prin violență, dar și cât de puternică poate fi atunci când este apărată de comunități intelectuale și civice din întreaga lume.
No Comment! Be the first one.