– Jurnalul: Bine v-am regăsit, stimate domnule Ciprian Mihali, mă bucur că putem relua dialogul prilejuit, iată, de această carte utilă vremurilor pe care le trăim: „Curajul de a spune NU. Forme ale supunerii voluntare” (Editura Trei, Colecția FilosoFii, 2026). Lansez următoarea mirare: ce tip de societate credeți că s-ar potrivi cel mai bine indivizilor care aspiră la curajul de a spune NU? Democrația, cu toate carențele ei, rămâne oare cea mai fericită variantă? Bine, inclusiv într-o democrație proliferează formele de supunere voluntară.
– Ciprian Mihali: A fost și este o bucurie și pentru mine acest dialog. Acum, una dintre premisele de la care am plecat în această carte este că democrațiile noastre nu sunt incompatibile cu forme de inegalitate, de discriminare, de suferință, de durere, de abuzuri. Chiar și în sânul celor mai avansate democrații din lume – de pildă, Suedia, Finlanda sau orice alt model societal agreat – există asemenea mecanisme de excludere, de invizibilitate socială, de inegalitate, de nedreptate. Visul nostru naiv din anii ‘90 a fost că odată instaurate democrația și economia de piață va fi dintr-o dată bine pentru toți. N-a fost. Democrația noastră a funcționat cu viteze foarte diferite, a vrut să fie mai originală decât ar fi trebuit. Practic fiecare societate își construiește, potrivit culturii sale, propria democrație, nu? Economia de piață nu este în niciun caz egalitară. Ea produce bunăstare, dar produce foarte disparat, cerne. Ei, dar chiar și în aceste condiții, chiar și în condițiile în care democrațiile noastre produc nedreptate, produc abuz, tot ele rămân spațiul în care curajul de a spune NU e o virtute. Sigur, și într-o dictatură, curajul de a spune NU este un act de eroism. În state precum Rusia, Belarus, China, Coreea de Nord sau Iran curajul oamenilor de a spune NU a fost plătit cu viața. Acolo, acest curaj e considerat trădare, pe când noi, dacă ne revoltăm împotriva guvernului, nu suntem numiți trădători. Sau dacă suntem numiți trădători, nu suntem numiți astfel de către reprezentanții unui partid democratic, ci de adepții unei mișcări care visează la modelele autoritare.
Minciună versus adevăr (sau invers)
– Adevărul și minciuna – iată două forme abstracte de exprimare și totuși forme de coeziune umană, primeia corespundându-i (la modul ideal) „Da”, celeilalte, „Nu”. Ce face ca granița dintre adevăr și minciună să fie astăzi atât de subțire? Emoția, aviditatea, nevoia compulsivă de acumulare, competiția, mândria, prostia, setea de putere – ce?
– Hannah Arendt are un text – Despre adevăr în politică – unde spune: „Minciuna e creatoare de acțiune umană. Minciuna este o formă de curaj.” Ea nu o spune nici ca să ne provoace, nici ca să răstoarne ierarhiile.
– Dar?
– Ea susține că minciuna are valoare socială, pentru că ea poate să declanșeze acțiuni. Eu pot să ies aici, pe hol, și să strig în gura mare că este incendiu și toată lumea trebuie să iasă afară din clădire. Produc acțiune, deci minciuna nu paralizează, adevărul paralizează mai degrabă. Or, noi cum funcționăm ca ființe umane?
– Cum?
– Avem nevoie de adevăruri elementare. Ca atunci când, bunăoară, un copil spune: „Mi-e frig” și mama îi spune „Te îmbrac imediat, să-ți fie cald.” Cei doi rostesc adevărul, așa se creează acest strat protector, acest strat de adevăr pe care noi ne construim viețile. Atunci când ne facem câte o declarație de iubire în cuplu, ne bazăm pe valoarea de adevăr. Atunci când eu vă spun: „Vedeți că plouă afară, luați-vă umbrela!”. Și preferați să mă credeți. Ne transmitem adevăruri ca să ne putem organiza simplu și rațional viața de zi cu zi. Deci noi avem nevoie de acest strat al adevărurilor elementare sau al adevărurilor factuale, adevăruri ale stărilor de fapt. Dar avem nevoie și de minciună. Avem nevoie de minciună, nu neapărat ca să îi mințim pe ceilalți, ci cel mai adesea ca să credem noi în propriile noastre minciuni. Utilizăm în numeroase rânduri minciuna în raport cu noi înșine. De ce ne considerăm mai buni decât suntem? De ce ne inventăm biografii mai romanțate? Dacă începem să depănăm amintiri din trecut, de pildă, o să adăugăm, ca să impresionăm, o pată de culoare, o faptă de eroism…
Bricolaj
– Ce am fi vrut să facem, dar n-am făcut…
– Exact. Deci noi ne mistificăm existențele și asta face parte din, cum să-i spun, din bricolajul prin care ne construim biografiile unii în raport cu ceilalți. Am vorbit însă numai de rolul funcțional al minciunii. Dar dacă e să o luăm în sensul unor valori etice, minciuna chiar are picioare scurte. Ea nu are capacitatea de a întemeia relații sociale. Vă dau un singur exemplu, pentru că vorbim de adevăruri factuale. Tot Hannah Arendt a vorbit despre asta. Soliditatea unei societăți depinde de capacitatea ei de a se pune de acord în privința unor adevăruri factuale. Suntem noi de acord că legionarii au fost niște criminali de război? E un adevăr factual. Adică există la bază un adevăr factual. S-au comis crime, există documentări, există imagini, există mărturii după care există interpretări. În momentul în care noi privilegiem interpretările, noi negăm realitatea. Deci ceea ce face minciuna este să ne slăbească relația cu realitatea. Și când se slăbește această relație, eu prefer să cred o minciună frumoasă decât un adevăr inconfortabil.
– Da, din păcate se întâmplă deseori.
– Și de aceea noi, dacă nu ne punem de acord asupra adevărurilor factuale în societate, nu avem coeziune socială. În momentul în care discutăm dacă mareșalul Antonescu sau Zelea Codreanu a fost un criminal de război sau a fost un erou, avem o mare problemă. Ăsta nu este un subiect de dezbatere publică. Sunt foarte multe altele, dar a discuta dacă Hitler, Mussolini, Horthy, Zelea Codreanu au fost eroi sau au fost criminali, nu este o dezbatere. Asta înseamnă a submina fundamentele societății noastre și ale memoriei noastre colective.
Obsesia viitorului distopic
– La noi se nuanțează mult. Ion Antonescu e numit patriot, nu neapărat erou.
– Sunt de acord. Noi, toți, trebuie să ne punem de acord ca societate. Sigur, dacă ne vom mistifica toți și dacă toată societatea va spune la un moment dat: „Zelea Codreanu a fost un patriot și un erou”, ei, în acel moment, vom deveni o societate după chipul și asemănarea lui Zelea Codreanu. Și atunci trebuie să ne asumăm consecințele.
– Care apreciați că este cel mai mare rău al vremurilor noastre? Dar acel „bun” care contrabalansează acest „rău”, care ne ține pe linia de plutire, care ar fi?
– Nu știu. N-aș ști să vă spun care e cel mai mare rău al vremii noastre… Voi încerca totuși.
– Vă rog.
– Haideți să vă dau un răspuns poetic, filozofic.
– Îl merit.
– Cel mai mare rău al vremii noastre este diminuarea imaginației noastre în ce privește viitorul. Dacă vă uitați în jur, dacă vă uitați în literatură și dacă vă uitați în cinematografie, nu mai avem niciun film despre viitor ca viitor bun, ca viitor frumos. De ceva vreme toate filmele noastre despre viitor sunt distopii, sunt filme ale apocalipsei despre sfârșitul lumii. Adică noi nu mai avem încredere în viitor.
Sărăcirea imaginației
– De unde ne vine această credință?
– Din faptul că viitorul a fost preluat în dispozitivele tehnice, că el a fost planificat în forma calculului managerial al proiecției bancare fiscale de profit, că el a fost inserat în strategii de management. Or, managementul este moartea pasiunii în sensul literal al termenului. Noi nu mai visăm la viitor. Sigur, fiecare dintre noi ne putem face planuri, inclusiv dumneavoastră. Peste zece ani, vă visați pilot de avion, să zicem. E un frumos plan individual. Eu pot să visez că peste zece ani am să petrec un an de zile pe o insulă frumoasă, exotică. Acestea sunt planuri individuale, dar noi ca societate, și noi ca omenire, nu avem niciun plan de viitor. De fapt, nu un plan ne lipsește, ci imaginația. Răul cel mai mare este, încă o dată, sărăcirea imaginației noastre în ce privește viitorul. Viitorul colectiv, viitorul omenirii. Întrebați 20 de oameni de pe stradă cum cred ei că o să arate viitorul, cum o să arate România în 2100. Sunt absolut sigur că majoritatea dintre ei vor spune că va arăta rău. Pentru că e o neîncredere a noastră în noi înșine de a face lucruri împreună.
– Unde o să ajungem așa?
– O să improvizăm, că asta facem, improvizăm de la an la an. Crizele multiple prin care trecem sunt toate crize ale viitorului.
– Adică?
– Nu sunt crize de viitor, ci crize care ne fac să nu avem încredere în viitor și care ne țin lipiți de prezent. „Domne’, trebuie să facem ceva în momentul ăsta. Da, crește cursul euro, acum trebuie făcut ceva.” Sau: „Am auzit că se scumpește motorina. Trebuie să cumpăr motorină.” „Am auzit că o să crească prețul creditelor.” Știți, noi suntem prinși într-un bricolaj din acesta, suntem într-o improvizație permanentă, care ne ocupă tot timpul, ne solicită tot timpul și ne reduce imaginația, n-o lasă să se dezvolte. Imaginația are nevoie de timp. Vă aduceți aminte din copilărie, când citeam cărți. Cărțile sunt această proiecție extraordinară. Ne cultivă imaginația.
Salvatorii
– Îți închipui tu, cu mintea ta, nu prizezi ce-și închipuie altul, ce-ți livrează altul (prin filme, reclame, emisiuni etc.)
– Luați un roman care v-a plăcut în copilărie și pe care l-ați citit și felul în care v-ați imaginat că arată, că se mișcă personajele, că vorbesc între ele. Dar dacă după acea carte s-a făcut un film, imaginația ta s-a terminat, pentru că a fost preluată de o altă imaginație care a devenit dominantă. Deci ăsta mi se pare cel mai mare, cel mai mare rău. Cine ne poate salva din asta? Poeții, scriitorii, filozofii, cineaștii, toți cei care lucrează cu sensibilitatea, cu dorintele, cu atentia, cu imaginația noastră.
– Suntem bombardați astăzi sub diverse forme (cărți promovate agresiv, videoclipuri, filmări, documentare, „influensări” etc.) cu învățăminte și recomandări despre cum să găsim fericirea în 7 pași (sau 10), cum să ne prelungim viața, cum să iubim, cum să ne stăpânim emoțiile – cum să trăim, ba chiar și cum să murim. E, în toate acestea, o doză de manipulare, de amăgire, dar de ce simte omul nevoia de autoamăgire, de mască?
– Amăgirea asta este de fapt nevoia de atașament. Noi avem nevoie să ne simțim apropiați unii de alții. Că din când în când ne revoltăm și ne depărtăm și căutăm singurătatea, că în weekend vreau să mă duc singur pe munte, e adevărat, dar asta nu anulează nevoia noastră de atașament, de a aparține. Vrem să aparținem de ceva sau de cineva, de o comunitate, iar pentru asta suntem dispuși să renunțăm și la o parte dintre adevărurile noastre, dintre certitudinile noastre. Deși de obicei aceste grupuri de atașament sunt grupuri în care noi ne cultivăm adevărul nostru. Noi facem parte, să zicem, din grupul fanilor unui club de fotbal. Noi suntem convinși că e cea mai bună echipă…
Pe lângă cărările bătătorite
– Cu cine țineți, cu „U” sau cu „CFR”?
– Cu „CFR”. Așa, eu ca „ceferist”, consider că CFR e cea mai bună sau nu neapărat cea mai bună, dar cea mai iubită. Consider că trebuie iubită și așa mai departe. Adică fac parte dintr-o comunitate care în același timp se vrea solidă, se vrea apropiată și care în același timp are inamicii săi în oraș sau în altă parte. Dar toate funcționează în felul acesta. Nevoia asta de amăgire… Cum spune Nietzsche la un moment dat: „Noi avem arta ca să nu murim de adevăr.” Adevărul este adeseori sec, demobilizator. Arta pentru pentru Nietzsche este o formă de amăgire. Admirăm un tablou, știm că acela nu e realitatea, dar ne lăsăm impresionați de el. E o formă de amăgire. Dar amăgirea asta eu n-o văd ca pe ceva rău. O văd, dimpotrivă, ca pe acel plus care ne scoate de pe cărările bătătorite și ne face să explorăm un pic alături.
– Mai am două întrebări. Prima: cum s-a schimbat discursul filosofic în societatea digitală? Ce rosturi (mai) are filosofia în viața cetății? A fost cumva revitalizată filosofia ori greșesc?
– E un moment bun pentru filosofie, pentru că provocările tehnologice sunt majore, pentru că trebuie să putem spune dinspre filosofie că tehnologia nu este neutră. Multă vreme s-a spus: „Dacă ai un ciocan, poți să-l folosești și să bați un cui și să dai în cap cuiva. Ciocanul este neutru.” Dar nicio unealtă, niciun obiect tehnologic nu este neutru. El este valorizat și introdus în niște sisteme de valori dominante. Inteligența artificială, la fel, nu este un instrument neutru. El nu a fost creat de la bun început ca o formă de libertate. La fel cum rețelele sociale n-au fost create ca spații publice, ci ca niște platforme private care îmbogățesc, care-i îmbogățesc pe unii, stârnindu-ne, intensificând dependențele noastre. E un calcul economic în spate, e o gestiune practic. Deci, din acest punct de vedere, filozofia nu are nicio șansă să moară. E nevoie de filozofie, de acest spirit critic, de această formă de rezistență care-ți pune niște lucruri la îndoială: „Și dacă totuși nu e așa, ce-ar fi să ne mai uităm o dată, să ne mai întrebăm o dată de ce se întamplă așa?” Inteligența artificială sigur are o viteză, deci toate tehnologiile digitale actuale au o viteză de dezvoltare uluitoare. Filozofia e un pic mereu în întârziere. Filozofia are un mic retard, are un mic decalaj și acest decalaj o ajută să nu fie prinsă în vortexul acela, să-l vadă puțin din lateral, să-i vadă amplitudinea, direcția, cauzele, felul în care noi suntem prinși în povestea asta. Și de aceea filozofia nu e întotdeauna, dacă vreți, agreabilă, pentru că nu participă la entuziasmul colectiv.
Seducția prostiei
– E mai sceptică
– E mai sceptică, da.
– La final, o mirare formulată pe șleau și de Theodor Paleologu, colegul domniei Voastre din cadrul colecției Filozofii. Ce ne facem cu atâția proști?
– Am avut această discuție cu mai mulți prieteni și o să o am și cu bunul meu prieten Theodor Paleologu. Am avut rezerve față de acest titlu. În momentul în care ne întrebăm ce ne facem cu atâția proști, presupunem că noi nu facem parte dintre ei. Și asta e o formă de separare, de distincție, pe care ne-o atribuim automat.
– Poate ar fi fost util un subtitlu – „Cum ne vindecăm?”.
– Cartea este una de educație, până la urmă. Îl cunosc pe Theodor Paleologu, are o atitudine civică foarte sănătoasă și binevenită. Dar, în același timp, teama mea nu este ce ne facem cu atâția proști? Teama mea este mai degrabă ce pățim noi când devenim proști, pentru că noi ne-am separat în bule și ne place să credem că noi suntem din bula deșteaptă și inteligentă, dar suntem în aceeași oală, ca să mă exprim elegant. Suntem în aceeași oală și cădem în aceleași capcane. Sigur că ne extragem mai elegant de-acolo, că avem argumente, că știm să ne scuzăm, să ne justificăm. Dar suntem toți în aceeași mișcare. Deci mai degrabă este cum ne inventăm noi, deștepți și proști, prostindu-ne, căzând în prostie, ridicându-ne din prostie, cum ne inventăm noi permanent forme de rezistență astfel încât să nu cădem pradă seducției prostiei? Pentru că prostia este de multe ori seducătoare.
Despre Ciprian Mihali
Originar din Baia Mare, Ciprian Mihali predă filosofia la Universitatea „Babeș-Bolyai” (UBB) din Cluj-Napoca din anul 1992 și este, din 2024, director al Departamentului de Filosofie UBB. În perioada 2012-2016 a fost ambasador al României în Senegal și alte șapte țări din Africa de Vest. Între 2016 și 2020 a ocupat funcția de director pentru Europa de Vest al Agenției Universitare a Francofoniei, Bruxelles. Are la activ două doctorate, urmate la UBB (2000) și Universitatea din Strasbourg (Franța, 2000). A semnat mai multe cărți, printre cele mai recente lucrări ale sale numărându-se „Dicționar ilustrat de educație socială” (Humanitas, 2023), „Om precar, om suveran. Rostul filosofiei în societatea digitală” (Trei, 2023), precum și traduceri din Michel Foucault, „Discursul filosofic” (Trei, 2024), respectiv „Achille Mbembe, Comunitatea terestră” (Idea, 2024).
Chiar și în condițiile în care democrațiile noastre produc nedreptate, tot ele rămân spațiul în care curajul de a spune NU este o virtute. – Ciprian Mihali, profesor de filosofie la Universitatea Babeș-Bolyai
Adevărul paralizează mai des decât minciuna. – Ciprian Mihali, profesor de filosofie
Avem nevoie de minciună, nu neapărat ca să îi mințim pe ceilalți, ci cel mai adesea ca să credem noi în propriile noastre minciuni. – Ciprian Mihali, profesor de filosofie
Viitorul a fost preluat în dispozitivele tehnice, el a fost planificat în forma calculului managerial al proiecției bancare fiscale de profit, a fost inserat în strategii de management. Or, managementul e moartea pasiunii, în sensul literal al termenului. – Ciprian Mihali, filosof
Prostia este de multe ori seducătoare”. – Ciprian Mihali, profesor de filosofie
Întrebați 20 de oameni de pe stradă cum cred ei că o să arate viitorul, cum o să arate România în 2100. Sunt absolut sigur că majoritatea dintre ei vor spune că va arăta rău. Pentru că e o neîncredere a noastră în noi înșine. – Ciprian Mihali, profesor de filosofie
Inteligența artificială nu este un instrument neutru. El nu a fost creat de la bun început ca o formă de libertate. La fel cum rețelele sociale n-au fost create ca spații publice, ci ca niște platforme private care îmbogățesc, care-i îmbogățesc pe unii, stârnindu-ne, intensificând dependențele noastre.” – Ciprian Mihali, profesor de filosofie
No Comment! Be the first one.