Într-o nouă filă dedicată Oamenilor și Locurilor de poveste din Sibiu, descoperim povestea Mariei Hoardea, cea care a devenit bunică pentru turiștii care vizitează „Țara Colibelor” din Sibiu. Femeia își duce traiul la stână și îi întâmpină cu bucurie pe drumeții care îi trec pragul.
„Bunica Maria” este cea care le pune bucate pe masă drumeților care poposesc în coliba sa din Râul Sadului, aflată la Stână din Secături, în Munții Cindrel.
„Le fac tocană cu cartofi, afumătură și cârnați de casă. Mai fac supă cu tăiței, tot de casă, balmoș, iar la desert gogoși simple, cu dulceață sau brânză. Pun pe masă și sticle cu rachiu și vișinată, să se omenească bine”, povestește Maria Hoadrea, care va împlini luna viitoare 75 de ani.
Noi, țăranii, ne îmbolnăvim doar de răceală, n-avem altele
Femeia povestește că turistele care îi trec pragul o admiră pentru viața sa simplă. „Vin multe doamne de la birou și-mi spun că-s norocoasă, că aici nu am stres. Păi eu nu-mi bat capul cu calcule, dragele mele! Noi, țăranii, ne îmbolnăvim doar de răceală, n-avem altele.”
Maria Hoadrea, alături de soțul ei, cu nouă ani mai în vârstă, trăiește 8 luni pe an la stâna din secături, acolo unde îngrijește animalele. „Avem vaci, oi, cai și măgari, plus o grădină de zarzavat. Îi de lucru cât îi ziua de lungă. Da’-s iute, zici că-s curentul de la priză. Minteni mă aprind, că așa am fost de mică”, povestește femeia.
În tinerețe, dar acum, Maria își câștigă traiul din vânzarea bucatelor. În comunism, femeia își amintește că nu avea un trai ușor:
„Am dus brânză la București, Brăila, Pitești, Vâlcea, cu desaga. Am plecat cu mașină de ocazie de aici, din sat, cu cinci lei în buzunar. Vindeam câte un kilogram de brânză, făceam bani să merg mai departe. N-a fost ușor, aveam cinci copii de crescut. La colibă dormeau pe jos, în fân, ca sarmalele. Îi coboram de la munte în desagi, pe măgar. Toate fetele mele au crescut precum ciobanii, în cizme”, povestește femeia.
Acum ea își vinde bucatele în piețe din orașele apropiate. Uneori, Bunica Maria mai coboară la casa de la sat pentru cele trebuincioase. „Niște sămânță de salată verde, arpagic și musai mălai din cucuruz nestropit cu chimicale. În rest, avem tot ce ne trebuie”, spune femeia.
Lumea a început să-i spună „Bunica Maria” de când munții din jurul celei mai mici comune din județul Sibiu au fost împânziți cu poteci pe care orășenii le bătătoresc în căutare de aer curat și verde crud. Este multă liniște în această parte de lume. „Înainte vreme nu vedeai oameni cu săptămânile. Nici lupi, nici urși. Stam doar cu Dumnezeu, acolo, în munte.”
Maria Hoadrea are cinci copii, zece nepoți și șase strănepoți, neamul fiindu-i numeros întrucât, la rândul ei, provine dintr-o familie cu cinci copii.
„«Pătrule, lasă-mă jos, măi copile!» Așa îi zic când vine de mă ia în brațe și mă ridică. Strigă din poartă «mamă mare», apoi mă cuprinde de mă saltă”, spune femeia, cu gândul la cel mai năzdrăvan dintre nepoți.
Când vorbește despre copiii săi, acum adulți, le spune „flori”. Când ajunge la nepoți, inevitabil apare și Dumnezeu: „Toți au mașini, umblă de colo-colo. Doamne, ține-i! Toți care aveți copii să vă rugați lui Dumnezeu să-i păzească.”
În Râu Sadului, „să nu mă descoperi” este sinonim cu „să nu mă provoci”, așa că cea cunoscută drept „Bunica Maria” s-a lăsat „descoperită” la o vorbă despre lume, ziua de ieri și cea care va să vină.
„Îmi spun vecinele că o să fac suta, că-s de neam care trăiește mult. Le-o fi ciudă”, spune femeia al cărei tată a fost Ilie Răduț, ultimul veteran de război din Râu Sadului. A supraviețuit gloanțelor, însă a fost secerat de pandemia de Covid. „Avea 99 de ani și cinci luni, săracul. Era ca mine, tare-i mai plăcea viața!”
Școala a făcut-o în sat și nu a cunoscut altă viață decât cea trăită alături de oi, vaci și capre. „Și cele patru fete și băiatul nostru au crescut ca noi, tot cu animalele. Și zestrea le-a fost câteva zeci de oi.”
În sat, Maria, a coborât la pas mărunt cu Bobiță, un măgăruș blând. I-a pus în față boabe aurii de porumb, întremându-l pentru drumul înapoi spre colibă. „La deal mă sui pe măgar, nu mai pot urca pe jos atâta drum.”
Întrebată dacă vreodată i-a fost greu, dacă a simțit că nu mai poate, Maria a răspuns iute și senin „Niciodată nu mi-a fost, că nu am știut alt trai. De unde să știu eu când îmi este ușor?”
Acasă la sat, pe masa din bucătărie, Maria are o „chindeauă de icoane”, o țesătură care se așterne de obicei în jurul sfinților de pe pereții casei.
Pe ea se odihnesc acum câteva perechi de șosete din lână. „Le-am lucrat astă iarnă, la piață, când am fost cu brânză. Mă întrebau cucoanele dacă nu-mi îngheață degetele când lucrez. Păi ce, lor le îngheață când stau cu telefonul în mână și degetele pe ecran?”, își amintește femeia.
Dacă turiștii care poposesc la Maria la „colibă” sunt obișnuiți cu vacanțele periodice la mare și la munte, în străinătate, Maria își amintește că, pe vremea comunismului, când era tânără, ea a decis să viziteze locurile în care au umblat sfinții lui Iisus.
Plimbările au fost puține, însă cu banii de pe două vaci și o jumătate de porc a trecut granița cu avionul: „Am fost în Israel, Palestina, Egipt și Iordania, pe unde au umblat sfinții și Iisus. Mi-am zis: «Mărie, îi fain la Râu Sadului, dar mai trebuie să vezi și lumea asta mare!»”, își amintește Maria.
La casa sa Mariei din Râu Sadului, măgărușul Bobiță și-a terminat porția de porumb. Este trecut de miezul zilei. Animalul are șaua pregătită și traseul în minte. Credinciosul animal își și va duce stăpâna înapoi în munte, în Țara Colibelor, de unde va coborî cu roți de caș și burduf, toate urmând să ia mai apoi calea piețelor din Sibiu sau Cisnădie.
Dincolo de gustul intens dat de iarba grasă și aerul curat, brânza din Țara Colibelor poartă și truda ultimilor proprietari de stâni de pe Secături, mândru crâmpei al județului Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste!
Povestea Mariei Hoadrea face parte din seria „Oameni și Locuri de Poveste”, inițiativă a Consiliul Județean Sibiu.
(sursa: Mediafax)
No Comment! Be the first one.