Textul în care Diderot povestește această întâmplare a circulat inițial într-un spațiu foarte restrâns. Prietenul său Friedrich Melchior von Grimm conducea Correspondance littéraire, un jurnal manuscris trimis lunar unui cerc exclusivist de aristocrați europeni. Diderot scria acolo ca pentru prieteni, nu pentru public. Povestea halatului apare în Correspondance littéraire în 1769 ca o confesiune privată. Abia în 1772, Friedrich Dominicus Ring o publică fără acordul autorilor și, mai grav, o înțelege greșit, sugerând că Mme Geoffrin ar fi finanțat întreaga renovare a casei lui Diderot.
În realitate, lucrurile au fost mai prozaice și mai dureroase: Diderot a plătit aproape totul din banii lui.
Diderot trăia în halatul lui negru, o sutană improvizată, utilitară, aproape monahală. Îl folosea să șteargă praful de pe cărți, să curețe penițe, să-și protejeze hainele bune. Era, cum spune Wootton, „un simbol al identificării cu cei săraci și împovărați”. Filosoful se simțea acasă în el.
Apoi apare halatul stacojiu. Elegant, rigid, incomod, dar seducător. În momentul în care îl îmbracă, Diderot vede că lumea lui nu se mai potrivește cu el. Masa de brad, scaunul de paie, gravurile prinse în pioneze, tapiseria grosolană, covorul jerpelit – toate devin insuportabile. Halatul cere alt decor. Și începe înlocuirea:
– un ceas „Geoffrin”, sprijinit de o figură aurită
– o statuie de bronz
– o pictură atribuită lui Rubens
– un birou cu marchetărie
– o bibliotecă elegantă
– tapiserii fine
Doar covorul vechi rămâne, ca o cicatrice a identității anterioare.
Așa se naște efectul Diderot: un obiect nou cere o lume nouă.
Wootton amintește că există mai multe portrete ale lui Diderot în halate care nici măcar nu erau ale lui. Louis-Michel van Loo îl pictează într-un halat albastru care apare și în autoportretele pictorului. Artiștii le împrumutau pentru că halatul era simbolul relaxării, al intimității, al gândirii neîngrădite.
Wootton clarifică și confuzia legată de bani: poate ceasul a fost un cadou, dar restul a fost plătit de Diderot. Cu bani reali. Cu datorii reale. Cu anxietăți reale. Inclusiv cu banii obținuți din vânzarea bibliotecii sale către Ecaterina cea Mare – un episod care, în loc să-i aducă liniște, îi oferă iluzia temporară a abundenței.
Diderot încearcă să se liniștească: el nu e posedat de obiecte, el le posedă pe ele. Își compară achizițiile cu Lais, curtezana greacă. Diogene o primea gratis, Aristip o plătea scump, dar ambii pretindeau că nu sunt dominați de ea.
Dar Diderot simte că minte. Și știe că minte.
Diderot spune că ar renunța la toate noile lui bunuri, cu excepția tabloului lui Claude-Joseph Vernet cu naufragiați ajunși la țărm. Îl consideră o lume în sine, o creație divină, nu un produs de piață. Aici, spune el, nu e vorba de lux, ci de morală: a iubi tabloul înseamnă a-ți păsa de oamenii din el.
Dar Wootton îl demască: factura lui Vernet s-a păstrat. Diderot a plătit 500 de livre – 18 luni de salariu pentru un muncitor calificat. Filosoful care predică desprinderea de consum își ascunde propriile excese.
Și, mai ironic, nici măcar nu-i plăcea tabloul real: figurile erau prea mici, furtuna prea grandioasă, oamenii prea insignifianți. Diderot iubea tabloul ideal, nu pe cel existent. Aici Wootton introduce subtil ecoul lui Lucrețiu și al celebrului pasaj din De rerum natura despre plăcerea de a privi de pe țărm o corabie în furtună. Diderot refuză această distanță rece. El vrea implicare morală. Dar piața nu operează cu morală, ci cu dorință.
Efectul Diderot este unul dintre motoarele mecanismului pieței. Întrebarea pe care o ridică este: cum ne stăpânesc bunurile din posesie? Ce înseamnă să te identifici cu ceea ce deții? Mai poate Diderot să fie filosof dacă trăiește în mijlocul unor lucruri elegante? Ce se întâmplă dacă Diogene se mută din butoiul său într-o reședință luxoasă?
Efectul Diderot implică o nouă înțelegere a societății de consum. Viziunea tradițională, susținută de Mandeville și Voltaire: cei bogați se bucură de lux, iar cei săraci muncesc doar dacă-s reduși la mizerie. O societate prosperă necesită o clasă muncitoare sărăcită. (Există ceva de spus despre această perspectivă înainte de epoca producției de masă: istoricul socialist Edward Thompson a scris un eseu remarcabil, „Time, Work-Discipline, and Industrial Capitalism” (1967), despre felul în care muncitorii preindustriali puneau mai presus timpul liber decât venitul.)
Prin contrast, Adam Smith susținea că, pe măsură ce standardele de viață cresc, granița dintre necesitate și lux se deplasează. Ferestrele de sticlă, cândva un lux, devin o necesitate. Astfel, cei săraci vor munci pentru a dobândi lux redefinit ca necesitate.
Literatura economică a secolului al XVIII-lea recunoaște două mari motive pentru consum: utilitatea (ferestrele de sticlă) și statutul – a ține pasul cu vecinii. Dar pe alocuri apare un al treilea motiv pe care, în lipsa unui termen mai bun, îl putem numi achiziționism. Smith, în Teoria sentimentelor morale (1759), oferă exemplul cuiva obsedat de obținerea unui ceas exact. Nu pentru că are nevoie de el. Nu pentru că vecinul are unul. Ci pentru că mecanismul e perfect.
Aici intervine și figura lui John Harrison, cu mecanismul său revoluționar pentru determinarea longitudinii.
Perfecțiunea tehnică devine un ideal moral.
Exact ca un Rolex astăzi: nu arată ora mai bine decât un ceas cu cuarț, dar promite precizie, măiestrie, durabilitate, nemurire transferată proprietarului.
Smith aproape identifică ceea ce numim astăzi unitatea Diderot: obiecte care, împreună, întruchipează un stil de viață aspirațional.
Janis Joplin spune același lucru în 1970, în „Mercedes Benz”:
Oh Lord, won’t you buy me a Mercedes Benz?
My friends all drive Porsches, I must make amends
Și nu cere doar o mașină. Cere un pachet de viață. Mai cere un TV color. Mai cere o noapte în oraș. Nu sunt obiecte disparate. Sunt o lume coerentă.
Asta este unitatea Diderot: viața imaginată ca un ansamblu stilistic coerent.
Halatul stacojiu al lui Diderot e primul obiect care îl obligă să-și reconstruiască lumea. Primul gadget care îi schimbă identitatea. Prima piesă dintr-o unitate Diderot care îl transformă din filosof sărac în consumator anxios.
Wootton arată că nu suntem cu nimic diferiți: fiecare telefon nou cere o husă nouă, un cablu nou, un birou mai ordonat, o viață mai „în ton”. Fiecare upgrade trage după el un alt upgrade. Fiecare obiect nou cere o lume nouă.
Iar întrebarea lui Aristip rămâne singura care contează:
O posed eu pe Lais sau ea mă posedă pe mine?
În fond, între halatul negru și halatul stacojiu nu e doar o diferență de culoare. E diferența dintre a trăi în lume și a te lăsa remodelat de ea. Iar în clipa în care Diderot a ales stacojiul, s-a născut – fără să știe – consumatorul modern.
P.S. Ceea ce merită nuanțat un pic la cele spuse de Wootton este că Adam Smith remarcă trecerea de la lux la utilitate. În logica veche, a societăților dominate de aristocrație, luxul avea sens tocmai prin faptul că era rar și vizibil. Un obiect scump nu trebuia să fie neapărat folositor; era suficient să arate cine ești. În logica nouă, pe care Smith o observă în plină formare, oamenii încep să judece lucrurile mai ales prin prisma a ceea ce pot face cu ele. Diferența dintre lux și utilitate devine astfel mai clară — și poate că nu este lipsit de interes să ne întrebăm dacă unele funcții publice contemporane nu mai păstrează încă ceva din logica veche a luxului: multă vizibilitate, dar o utilitate greu de măsurat, însoțită de un cost real pentru resursele publice.
No Comment! Be the first one.